… da, acea fată din tablou.

Tracy Chevalier a făcut ceea ce facem cu toții, a creat o poveste în jurul unei imagini. Imaginea-pretext este celebrul tablou  de Vermeer, unde o tânără femeie ne privește peste umăr, iar gândul că inițial l-a privit așa pe maestrul care a pictat-o ne face să vrem să-i aflăm povestea.

Protagonista tabloului are, prin intermediul cărții, dreptul la cuvânt. Ea se numește Griet și ne povesește la persoana întai istoria care stă în spatele tabloului, despre ea, despre familia ei, despre societatea olandeză a timpului. Și uite așa, suntem în culise, în atelierul de pictură, în timpul în care tânăra stătea ore în șir pentru a fi pictată, lângă geam, în atelierul de la etaj, departe de zarva creată de cei unsprezece copii ai pictorului.

Tânăra Griet era adolescentă atunci când a fost nevoită să înceapă să lucreze ca slujnică pentru familia pictorului, deși inițial m-am gândit că bucuria de a poza pentru un pictor pe vremea aceea ar fi echivalat cu a apărea pe coperta revistei Vogue în prezent, se pare că lucrurile nu au stat chiar așa. Griet a fost pictată la cererea unui prieten de familie a pictorului, o cerere care nu putea fi refuzată deși asta putea să aducă defăimarea tinerei. În timpul facerii pictura era ținută și făcută în mare secret, iar aproape de sfârșit, recunoscut pentru perfecționismul său, artistul a decis că pictura are nevoie de un punct de strălucire: cerceii cu perle a soției sale, lucru care a mărit semnificativ atacul de isterie a acesteia la găsirea tabloului.

Relația care se înfiripă între Griet și pictorul este una specială, aproape insesizabilă, dominată mai mult de subtilități, dar cu intense trăiri sufletești, iar suprinzător este faptul că se întâmplă în complicitatea Mariei Thins, soacra pictorului.

Griet este elementul de legătură între două lumi, una catolică, cealaltă protestantă, una bogată, cealaltă săracă, fiecare dintre ele aflate în părți opuse ale aceluiași oraș. Griet s-a aflat în punctul critic de a-și alege partea de oraș în care să rămână, lângă tăcutul pictor cu mâini fine de artist, sau lângă fiul măcelarului cu privirea blândă dar mâinile aspre și șorțul murdar. Lângă Luceafăr, ori lângă Cătălin.

…picturile nu sunt nici catolice, nici protestante, a spus el. Catolici sau protestanți sunt oamenii care le privesc; catolic sau protestant este ceea ce așteaptă ei să vadă. Pictura în biserică e aidoma lumânării într-o încăpere cufundată în întuneric- o folosim pentru a vedea mai bine. E puntea dintre noi și Dumnezeu. Lumânarea însă nu e nici protestantă, nici catolică. E lumânare și-atât…

Cartea mi-a plăcut, e o lectură ușoară și interesantă, am citit-o ca și când aș ști finalul dar aș arde de nerăbdare să știu cum s-a ajuns până acolo; mi-a plăcut să vad o versiune a poveștii  spatele tabloului, care de altfel e foarte bine închipuită, plauzibilă, în așa fel încât de câte ori o să văd tabloul sau ceva ce trimite la el, conștiința o să mă păcălească, măcar câteva momente, că AM FOST ACOLO , că am participat, că am stat cuminte în ușa atelierului și am văzut procesul creației. Iar acum… nu pot să nu mă gândesc care ar fi versiunea pictorului, cum ne-ar spune el povestea. Ce spuneți, doamnă Chevalier? 😉