Am recitit de curând Idiotul lui Dostoievski, una din cărțile mele preferate, cu unul din personajele preferate, prințul Mîşkin.

Într-o lume superficială condusă de relațiile sociale care însemnau adunări pe fundal de pian şi discuții deloc savante despre literatură şi filozofie, reacții excesiv dramatizate însoțite de gesturi teatrale şi schimbări de situație aproape violente, cel mai fragil lucru în acea vreme era noțiunea de onoare. Cel mai lăudabil mod de a-ți recăpăta onoarea era, desigur duelul. Să ucizi sau să fii ucis pentru că vreun amic neinspirat ți-a făcut o glumă nesărată.

Personajul nostru însă nu se simțea niciodată ofensat, iar dacă jignea vreodată o făcea total involuntar. Deşi acum onoarea nu reprezintă neapărat un lucru imdispensabil, putem învăța de la eroul romanului că putem trăi foarte bine şi fără mondenități, şi şi cum să ignorăm că suntem luați în derâdere, oamenii sunt până la urmă doar oameni. Să fim oameni, deci!