O spun din capul locului: mie nu-mi prea plac SF-urile, dar fiind tratată tema invizibilității, mi-a stârnit interesul.

Personajul principal (şi invizibil) este un împătimit al chimiei, şi pare să fie lipsit de scrupule în a-şi practica pasiunea.  Devenit invizibil datorită unei îndelungate cercetări, eroul trăieşte bucuria invizibilității bucurându-se de puterea pe care i-o oferă, până când îşi  dă seama  că există şi multe dezavantaje.

Ritmul cărții e alert, iar subiectul e interesant. Am aflat că aveam o idee total idioată despre invizibilitate, şi că am neglijat multe consecințe, deci, oficial: nu-mi mai doresc niciodată să devin invizibilă.

Credeam că invizibilitatea este o „trecere în neființă” a corpului, care pur şi simplu încetează să mai existe şi să aibă nevoi, lucru total greşit pe care probabil l-am împrumutat din religie.

Dacă corpul există,  are nevoi, deci mâncarea neasimilată se vede, iar să fii invizibil iarna e o provocare, fiindcă hainele sunt vizibile, deci trebuie să te plimbi gol puşcă. Trebuie să ai grijă să nu fi călcat în picioare sau să nu se împiedice lumea de tine, dar mai ales să-ți ții gura.   Un ultim lucru… oare pleoapele sunt transparente, deci e mereu lumină?…

iar să te uiți în oglindă ori să-ți faci poze n-are rost…