Azi e una din acele zile cand am avut chef să vad un film românesc şi am ales Poziția Copilului pentru că am auzit că e un film premiat, şi am înțeles şi de ce.

Da, e unul din acele filme care îți lasa un gust amar, şi pun pariu că acesta era şi planul. Ce mi-a lăsat un gust amar a fost ciocnirea dintre cele două lumi atât de diferite: bogații încotoşmăniți în blănuri şi lucruri scumpe, şi oamenii modeşti pe care îi calcă în picioare.

Atenție, spoilere! 

Ştiți de câte ori auzim la buletinul de ştiri un text care spune ceva in genul „fiul personalității X a accidentat mortal un copil în timp ce gonea bolidul cu viteza peste limită”? Ei bine aici acesta este cazul, accidentul şi întâlnirea părților reprezintă firul principal al filmului. 

Fiul unei familii „cu relații” din Bucureşti intră într-o depăşire având mult peste viteza acceptată, şi ucide un copil de 14 ani. Primul lucru pe care îl face mama lui la aflarea veştii că el nu este rănit dar a rănit mortal pe cineva, este să apeleze la relații. Filmul ne face să simțim pe rând repulsie, suferință şi neputință, în timp ce familia modestă plânge moartea copilului, mama celuilalt copil minimalizează crima şi încearcă să-şi scoată fiul basma curată. 

Un alt motiv al filmului este iubirea obsesivă şi aproape sexuală a unei mame de băiat. Femeia narcisistă şi obsedată de control care nu poate accepta că fiul ei nu mai stă sub acelaşi acoperiş, şi că nu are acces la noua lui locuință, se referă la fiul ei trecut bine de 25 de ani ca fiind „copilul”; ştie mereu ce-i mai bine pentru el şi-i urăşte nejustificat iubita căutându-i mereu defecte. 

Filmul este despre moartea a doi copii. Atât cel mort în accident, cât şi ucigaşul lui, fiindcă acesta din urmă a devenit în final adult, în momentul în care a conştientizat răul făcut, în momentul în care a încetat să vadă oamenii ca pe simple numere am asistat la re-umanizarea şi la câştigarea independenței lui față de mama lui superprotectivă care mereu ştia totul.