28 noiembrie nu e o zi specială cum pare a spune titlul, nu spune ceva anume, dar din intenţia de a scrie titlul „ce-am făcut azi”, „ce-am facut ieri”, „ce-am facut alaltaieri” s-a transformat în săptămâna trecută, luna trecută, şi după ce a trecut atâta vreme în care nu am reuşit să scriu, ca sa nu se transforme în „ce-am făcut anul trecut”, că suntem în prag de revelion, nu mai pot decat să zic ce-am zis.

Înapoi la oile noastre că m-am scuzat destul. Şi până la urmă eu nu va datorez explicații, nu-i aşa?

În 28 noiembrie am fost într-o vizită la Biblioteca cea mai importantă din Barcelona. Am mers acolo într-o vizită cu grupul de lectură din care fac parte, unde am avut o întâlnire cu Núria Pradas, autoarea cărţii pe care am citit-o şi pe care am dezbătut-o la faţa locului, mai ales că am citit „La noia de la Biblioteca” tradusă „fata de la bibliotecă” dar netradusa încă în română 😅,carte care spune povestea unei gagici, după cum spune titlul, dar e mai cu seamă o istorie mascată a facerii bibliotecii.

Încep să va spun cum a mers lectura.

Prost. A mers prost. Adică eu ştiu să citesc, dar cartea a fost sub mediocru. Se vede de la o poştă că povestea asta cusută cu ață albă e cusută doar aşa, ca să nu fie doar date tehnice şi istorice ale construcției, un fel de „hai să mai băgăm ceva pe ici pe colo”.

Pe alocuri mai simțeam câte o sclipire de exprimare, cate o bucată de descriere făcută bine, dar nu am putut trece peste clişeele ostentativ aşezate la tot pasul: fata săracă dar deşteaptă, fata bogată dar ignorantă şi ignorată de prințul intelectual şi bogat, care normal că se îndrăgosteşte de prima variantă.

Eroina romanului, Núria, este o fată ambițioasă, pe când majoritatea fetelor de vârsta ei erau destinate să muncească in fabrici de textile, ea care învațase, ajunge să lucreze ca auxiliar în bibliotecă, dar primeşte fiecare succes ca şi cum i s-ar da de pomană, cu ochii căscați fără să înțeleagă că este vorba despre ea şi spunând mereu că ea nu merită. Pe de-o parte spiritul ei liber care nu visa la căsătorie ci la succes şi carieră e negat de atitudinea asta de personaj de telenovelă care e mai inocent decât e cazul.

Punctul culminant al clişeelor este la pagina două sute şi ceva când protagonista îşi întâlneşte prinţul: se ciocnesc la propriu, ei îi cad cărțile din brațe, iar în timp ce el o ajută să le adune li se întâlnesc privirile. Din acel moment ei s-au îndrăgostit iar eu am ştiut că următoarele 200 de pagini o să fie un chin.

Un alt bai e că autoarea nu se poate abține să nu facă pe deşteapta: cuvintele care se foloseau în acea perioadă sunt împrăştiate aşa ca bombonelele pe prăjituri: să fie. Datele legate de volumele şi colecţiile bibliotecii par efectiv copiate, iar personalitățile vremii, revistele la modă şi alte asemenea elemente cu care se încearcă refacerea cotidianului Barcelonei de acum o sută de ani ne sunt pur şi simplu fluturate pe la nas într-un mod enervant de evident.

Ca bilă albă, personajele sunt destul de bine individualizate, (dar nu de neuitat), iar stările lor bine descrise. Autoarea are o scuză destul de plauzibilă: este autoare de literatură pentru copii, şi de aici nevoia asta de delimitări bine-rău, alb-negru după modelul tradițional al basmelor şi tradiționala lipsă de subtilitate.

O altă bilă albă, autoarea este un personaj extrem de simpatic şi fără aere de autoare, doritoare să se explice şi să audă păreri, şi da, a reuşit un final imprevizibil şi deschis, după ce m-a pregătit toată cartea pentru o nuntă de pomină, dar, deşi pare improvizat, făcut în ciudă, ca să ne arate că poate să iasă din clişeu, autoare spune că ea ştia de la bun început cum o să sfârşească personajele, că nu e nimic improvizat. Ne vorbeşte deschis despre personaje, spune că pe Paulina o iubeşte, mărturiseşte cinstit că are îndoieli în legătură cu personajul Ameliei, că poate aceasta nu ar fi un personaj realist pentru vremea aceea fiindcă era în fruntea unei fabrici foarte mari, iar în perioada aceea nu era o poziție comună printre femeile burgheze, ăă printre femei punct.

Autoarea a explicat că a scris această carte cu ocazia celebrării centenarului de la deschiderea bibliotecii, iar când şi-a dat seama că a dat peste un subiect neexplorat încă, a scris despre cele trei lucruri care-i plăceau: femeia, Barcelona, istoria oraşului. Deşi ar fi vrut să rămână pe margine şi să nu pună nimic al său, frânturi din personajele cărții sunt frânturi din membrii familiei autoarei, iar personajul principal ar fi putut foarte bine să fie ea, numele este acelaşi cu al protagonistei.

Aşa cum bănuiam, titlul este momeală, autoarea s-a gândit în primă fază să-i pună nume „sala de lectură” dar s-ar gândit că n-ar vinde. Avea dreptate, formula actuală te face să crezi că o să găseşti ceva interesant acolo.

Experiența cititului, întâlnirea cu autoarea şi vizita la bibliotecă s-au dovedit a fi plăcute în final. Faptul că autoarea e aşa „de treabă” a salvat mult percepţia mea despre carte. (Iertați-mă domule Barthes, sunt un om simplu!)

Cât despre bibliotecă, care între timp a suferit mai multe schimbări, vă arăt nişte poze să vedeți la ce-am căscat gura, mie mi se pare superbă! 🤓

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.