Bijuteriile nu ne ţin de cald, nu ne apără de frig, dar ne împodobesc. Şi nevoia aceasta e tot atât de justificată ca oricare alta.

De la coliere de dinți de crocodil, până la inele cu diamant, de-a lungul şi de-a latul istoriei, oamenii foloseau bijuteriile nu numai în scop estetic, ci ca însemne de apartenenţă unui anumit grup, ca amulete cu funcție protectoare, ca talismane, ca forme de intimidare a duşmanului în luptă, iar mai târziu, ca forme de distincție a clasei sociale.

În trecut purtai podoabe în funcție de treapta socială pe care te aflai, apoi diamantele erau o formă de distincție clară a clasei, până când toate acestea s-au schimbat radical odată cu dezvoltarea tehnologiei şi posibilitatea de a imita diamantele, atunci când au apărut pietricelele acelea atât de drăguţe pe care le cunoaştem cu toții, nu nu se mai ştia neapărat cine putea să şi le permită sau nu, pentru că le purta toată lumea.

În prezent poţi să porţi orice simbol al oricărei civilizații şi este mai mult o formă de omagiu decât de apartenență, nu te mai judecă nimeni după veridicitatea pietrei inelului pe care îl porți, iar valoarea bijuteriei pe care o poți nu mai e intrnisecă, e simbolică. Bijuteriile şi-au schimbat semnificațiile, deşi în mare fac de făceau întotdeauna: împodobesc.

Ce înseamnă deci o bijuterie?

În zilele noastre o bijuterie nu mai înseamnă, de regulă „vezi inelul ăsta? Cu el îți cumpăr calul, castelul şi-o parte din moşie” , înseamnă, în primul rând „uite, îmi pasă de mine, dimineață mi-am acordat un minut să-mi pun bijuteria asta”.

Asta transmite o femeie care poartă o bijuterie, că se iubeşte pe ea, că îşi ia un mic răgaz să-şi pună o bijuterie care îi place, că e atentă.

Chiar dacă timpurile s-au schimbat, bijuteriile îşi păstrează aceeaşi funcție: comunică. Spun lumii lucruri despre noi, fie ca atare, cum sunt bijuteriile cu mesaje motivaţionale, care vorbesc despre ce credem sau ce ne dorim, fie simbolic: ați observat că charmurile de pe o brățară spun poveşti atât de clare despre pasiunile şi micile plăceri ale purtătoarei că aproape că o cunoşti fără să-ți vorbească?

Dar există şi lucruri mai subtile, pe care nu le putem înțelege doar privind, şi poate povestea bijuteriei nu aparține stăpânei, pentru că a început cu mult înainte să-i aparțină ei. Cam fiecare bijuterie are o poveste, şi dacă nu e o poveste a ei, cu siguranță ne leagă de vreo amintire, de vreun moment special.

Prima imagine de bijuterie pe care o ţin minte din copilărie e şiragul de mărgele nergre al bunicii de care poate, uneori mă agățam prea strâns cu mâinile. Le-a purtat mulţi ani, dar din păcate nu le ştiu povestea, ştiu că mi-a spus că le poartă că-i plac, şi că atunci când era mai tânără obişnuia să poarte şi cercei.

Relaţia mea cu bijuteriile a început recent, pentru că chiar când am ajuns eu la vârsta în care îmi păsa cum arăt se purtau bijuteriile de plastic, am zis pas fără să regret. Apoi, am avut o perioadă în care nu mi-am acordat timpul să mi le pun, aveam impresia că mă grăbesc undeva, şi nici nu mizam prea mult pe puterea unei mici bijuterii de a-mi schimba radical ținuta sau de a mă face să mă simt mai bine. Cu toate acestea, femeile pe care le vedeam purtând un mic pandantiv sau o brățară, îmi dădeau un nu-ştiu-ce, mi se pare că sunt mai atente la detalii, şi te fac să fii mai atent la detalii.

Cercei am purtat dintotdeauna, chiar dacă nu îmi puneam alte bijuterii, pentru mine cerceii sunt obligatorii, iar atunci când se întâmplă să nu port, destul de rar, mă simt incompletă, nu ştiu cum s-o fac să sune bine pentru că eu oricum nu o spun în nume de rău, dar mă simt … mai puțin femeie.

Recent mi-am creat o legătură stabilă cu bijuteriile. Mi le cumpăr din argint, în primul rând pentru că este metalul meu preferat, şi apoi pentru că nu caut ocazii speciale să le port, de frică că se vor oxida, pot să le port cât doresc. Mi-am dat seama că acesta era unul dintre motivele pentru care nu îmi purtam bijuteriile.

Şi îmi dau seama, că fără să-mi fi dat seama, am poveşti pentru toate bijuteriile mele.

Aş putea să vă spun cum am plâns jumătate de zi când mi-a căzut în fântână primul meu inel de argint, primit de la o vecină pentru că-l avea prin casă, lăsat de vreo nepoată uitucă care oricum s-ar fi întors după el abia Crăciunul viitor. Încă mai țin minte că avea încrustații geometrice cuprinse într-o formă pătrată, şi-mi era puțin prea mare, şi vocea aceea „am ceva pentru tine draga lelii” şi eu care eram cu ochii pe mâna băgată în buzunarul de la şorț, despre care eram sigură că scoate vreo bomboană ca de obicei, dar spre surprinderea mea era ceva mult mai minunat.

Mai țin minte primii mei cercei, şi-i ţin minte pentru că mi-au făcut găurile în urechi destul de tarziu, că am fost puțin traumatizată, dar mi-a trecut toată trauma când am văzut pietricelele acelea mici de un roşu închis care ar fi putut să fie vreo piatră semi-prețioasă, dar nu ştiam eu pe atunci, am continuat să plâng pentru că ar fi fost ciudat să mă fi oprit aşa, subit, s-ar fi prins mama şi doamna care mă găurise că de fapt nu mă durea prea tare, şi mi-ar fi fst ruşine că am făcut atâta circ, eram mai mult speriată pentru că simțisem mirosul acel de spirt care-mi aducea aminte perfect de ultimul vaccin.

Încă mai are mama cerceii aceia prin ceva cutiuţă mică, pusă într-o cutiuță mai măricică şi în final în una mai mare, unde îşi ține orice femie micile comori. Am renunțat la ei când am intrat la liceu şi au început să îmi placă bijuteriile de argint. Am mai vorbit despre asta cu prietenele mele, şi se pare că e un adevărat rit: renunțarea la primii cercei e o mică tradiție care arată că am crescut, şi că plecăm pe cont propriu, în lume, să căutăm alți cercei, care să spună povestea noastră cu adevărat: a primei note de 10, a primului sărut, a primei discoteci în care am călcat, prima dată cu reținere, şi-apoi mai că n-am mai fi ieşit de-acolo…a primei boacăne serioase, a primei reuşite…

Mai creştem, mai schimbăm bijuterii

Din primul meu salariu mi-am cumpărat un ceas, pentru că am vrut să fie ceva semnificativ, şi ceva numai pentru mine, să-mi aducă aminte de ziua la care visasem atât de mult. Nu-mi aduce aminte tocmai de ziua pe care am visat-o atât de mult pentru că, ca să fiu sinceră, la primul meu loc de muncă am muncit doar câteva zile pentru că, pesemne, nu le-a plăcut de mine, deşi între noi fie vorba, sunt irezistibilă. Nu şi pentru ei, nici măcar nu m-au plătit.

Ceasul meu e cumpărat practic din al doilea salariu de la al doilea loc de muncă, mi l-aş fi luat din primul, dar nu mi-a ajuns, mă mutasem în casă nouă şi-mi cumpărasem perdele. Povestea oficială e prima variantă, adevărul e prea lung de povestit.

Mai pot să vă spun despre cerceii în formă de bufniţă pe care i-am primit prin poştă de ziua mea acum doi ani de la prietena mea cea mai bună, care e la câteva mii bune de kilometri, şi cum râdeam-plângeam cu ei în urechi în timp ce citeam felicitarea scrisă de mână care-i însoțea.

Mai e şi povestea inelului meu de logodnă care teoretic nu era un inel de logodnă, dar practic a ajuns să fie:

Era ziua mea, împlinisem 21 de ani şi sărbătoream cu câțiva prieteni şi iubitul meu pe care îl cunoşteam de câteva luni la un bar unde obişnuiam să mergem. După ce am ciocnit şampania şi a trecut tăvălugul de felicitări şi urări, iubitul meu m-a chemat afară, pesemne să-mi dea cadoul mă gândeam eu, şi aşa a şi fost: scoate un inel dintr-o cutiuță de aceea ca în filme, şi mi-l pune pe deget. Pentru o secundă am crezut că o să mă întrebe dacă vreau să fiu soția lui, tot ca în filme, dar când mi-am dat seama cât suntem de tineri şi că ne cunoaştem de aşa puțin timp că ar fi imposibil să facă un pas aşa mare, am făcut pe curajoasa şi am pus eu întrebarea, ca să-i arăt ce mare e confuzia atunci când cadoriseşti un inel unei gagici, şi să-l pun şi eu puțin în încurcătură:

„-Păi, şi cum e, inelul ăsta, cu întrebare, sau fără întrebare?”

Nu ştiu dacă s-a întâmplat aşa, sau e un detaliu fabricat de creierul meu, dar am auzit cum înghite în sec, şi după o secundă, pentru el interminabilă zice:

„- Păi…cum vrei tu…”

Am început amândoi să râdem şi ne-am întors înăuntru. Ne-am căsătorit vara asta, după 6 ani, şi el încă insistă că intenția lui era să mă ceară atunci, doar că se blocase şi nu ştia ce să zică. Ştie că nu îl cred, dar de câte ori ne întreabă cineva cum ne-am cerut în căsătorie ne apucă râsul. Am rămas cu inelul acela pentru că a fost cel cu care a reuşit să mă surprindă, adică să mă panicheze, pentru că pe vremea aceea încă nu ştiam niciunul că ne iubim atât cât să spunem răspicat da în fața popii şi primarului. Şi nu-i nicio problemă, bine că am avut răgaz să descoperim.

Acestea sunt doar mici exemple să vedeţi cât de mult spun bijuteriile despre noi, şi cât de multe putem noi spune despre ele, aşa că, nimeni nu poartă o bijuterie doar pentru că îi place, deşi nu e imposibil; dar de cele mai multe ori se poate să fie o poveste de toată frumusețea în spatele ei.

Cum se poate descoperi povestea unei bijuterii

Vă dau un sfat, dacă vreți să aflați povestea unei bijuterii purtate de o persoană pe care nu o cunoaşteți, e mai bine să nu întrebați direct care e povestea bijuteriei, pentru că riscați să păreți ciudați, întrebați mai bine de unde au cumpărat-o pentru că o să păreți totuşi mai puţin ciudați, dar e destul de posibil să vi se povestească ceea ce doriți!

Şi încă un sfat…

Dacă simțiţi câteodată că bijuteriile pe care le purtați au obosit de la atâtea amintiri, dati-le un răgaz: cumpărați-vă o bijuterie nouă şi creați amintiri noi, luați-o de la capăt, meritați!

Articol scris în cadrul competiției Super Blog 2019.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.