Suntem, sau nu suntem?

Democrația e puterea poporului. Am învățat cu toții asta la şcoală şi de-atunci trăim cu iluzia că trăim în democrație, că avem puterea, că avem ochii deschişi după multă vreme în care am fost forțaţi să-i închidem. Vedem democrația ca pe o victorie. Suntem câştigătorii unui premiu pe care nu ştim de unde să ni-l însuşim şi nu-i ştim principiile, dacă nu ştim cum arată nu ştim ce să apărăm.

Pe o scară de la unu la zece, cât de mult susțineți democrația în țara în care locuiți?

Dacă cineva ar pune întrebarea aceasta unui grup de oameni, majoritatea ar spune „zece”. Şi ştim şi de ce, acel discurs înduioşător „mă prezint la vot pentru că au murit oameni ca eu să am dreptul ăsta” şi aşa şi e, dar democrația e doar exprimarea votului la un timp stabilit? Dacă punem întrebarea: „Care a fost ultima petiție online pe care ați semnat-o?” sau „Ce credeţi despre organizarea referendumurilor?” lucrurile se schimbă, democrația e ca un titlu obținut pe şpagă, ceva care sună frumos, dar nu răspunde nimeni.

Separă şi cucereşte

Nimic mai adevărat, întotdeauna se găsesc oameni care să instaureze haosul şi să profite de pe urma lui. Suntem atât de separați, încât în loc să detectăm probleme şi să căuăm rezolvări, le aşezăm pe culori şi pe partide.

În trecut prădătorii care intenționau să atace un sat niciodată nu alegeau unul care avea vatra de făcut pâine la comun, pentru că asta însemna că era un sat cu o comunitate unită. Are sens, nu?

De unde începe răul? Şi oare se termină?

Nu pot să nu leg răul de comunism, nu ca scuză, ci ca perioadă care ne-a modelat gândirea. Egoismul de a fi bine, şi de a tăcea cât timp ai farfuria în față, cât ai o mătuşă sus pusă, cât ai beneficii, paranoia constantă că eşti invidiat pentru că n-ai stat la coadă ca alții pentru acele beneficii combinat cu o oarecare mândrie ori cu frica de a nu pierde tot dacă te răzvrăteşti. Dacă nu eşti turnător, eşti turnat.

De mic, atunci când pui întrebări incomode eşti redus la tăcere cu un singur argument: eşti obraznic!

Când creşti, dacă eşti cuminte, primeşti ceva, pentru că nu te învață nimeni că aşa e etic, trebuie să fii cuminte pentru a primi ceva. Odată ce creşti ceva poate să fie orice: o semnătură, un scaun mai în față, o treaptă mai sus, un etaj în plus la casă, o clasă în plus la maşină.

Educația e un eşec. Suntem antrenați să alergăm după diplome şi după locuri de muncă cu nume pompoase în engleză, pentru că în română sunt prea puțin pentru omul care vede locul de muncă ca un mod de a urca scara socială, nu ca pe un mod de a-şi câştiga existența.

Ne place pompos. Încă de la şcoală numim „proiect” o biată pagină scoasă la imprimantă cu informaţii luate de pe internet. O pagină citită în fața colegilor, fără parte practică, fără studii de caz, fără interes şi cu degetul plimbându-se de la stânga la dreapta pe fiecare cuvânt pentru a nu pierde şirul, pentru că suntem aproape toți analfabeți funcționali asistați de nişte profesori care şi-au dorit să devină profesori doar să facă parte din Sfânta Pătrime a satelor româneşti: popa, primarul, polițaiul şi profesorul.

„Un loc de muncă bun”, asta caută toată lumea, şi asta se reduce la un loc la un birou. Sunt pline ulițele de licențiați în orice, de oameni care au terminat o facultate acum şapte ani şi încă se mai laudă cu ea deşi de-atunci n-au mai avut curiozitatea să mai deschidă o carte de domeniul pe care l-au studiat. Au bifat pe listă diploma, nu mai e nevoie.

Frica pe care ne-o dau cei aşezați la birouri şi ne privesc acri de jos în sus, peste ochelari, cu colțurile gurii îndoite dezaprobator, atunci când ne taie o chitanţă, ori ne dau o adeverință e iar o reminiscență comunistă. Eu n-am trăit pe vremea comunismului, dar doamnele acelea da.

Nivelurile sociale la noi sunt la fel de bine definite ca sistemul castelor în India, cu diferența că la noi nu spui „tatăl meu e x” ci întrebi, „tu ştii cine e tatăl meu?”

Complexul de inferioritate şi cultul personalității

Când ne lăudăm, spunem despre noi că suntem primitori, deschişi şi generoşi. Dar uităm să spunem față de cine. Se poate că uneori din exces de zel să ne transformăm din primitori în linguşitori, pe sistemul: ciorbiță mai doriți? vreți şi sărmăluțe? Puțină mămăliguță? Smântânică?

Când ne vorbim de rău scuzăm totul cu „aşa-i românul”, „aşa-i în România”, iar uneori avem impresia că toată lumea ne invidează, că ne urmăresc privirile lacome ale duşmanilor, că toată lumea ne vrea răul, asta în timp ce suntem cu ochii pe capra vecinului, cea care paşte pe iarba aceea mai verde decât cea din curtea noastră.

Ne-am creat un fel de cult patetic, cultivat cu diminutive şi plecăciuni, nu un comportament demn. Ignorăm că suntem suspicioşi şi paranoici şi punem totul pe seama fatalității de a ne fi născut în România.

Merge şi-aşa…

Născuți sub semnul fatalității de care vorbeam, avem tendința de a lua lucrurile aşa cum sunt. În loc să investim în sisteme de irigație, facem ruga ploii şi pupăm moaşte. Pupăm moaşte sau pupăm dosuri. Se mai întâmplă.

Simțul civic e tot mai rar, iar cei care îl posedă sunt luați în râs, şi numiți, după vechea tradiție, turnători.

Cum facem politică?

În general, la noi, politica se face la nivel de bârfă. Suntem preocupaţi de aspectul fizic, de viața personală sau de numărul de copii pe care îi au cei pe care îi votăm sau nu, pe principiul:

–Pe cine votați, tanti?

-Pe Adrian Năstase, maică, că-i frumos şi roşu în obraji

Capul lui Moţoc vrem!

Participarea colectivă e cheia, să semnalăm problemele şi să luptăm pentru rezolvarea lor.

Orice contribuție, oricât de nesimnificativă ar părea, are o importanță majoră pentru starea de sănătate a democrației noastre.

Când depistezi o problemă, discută despre ea şi luptă pentru rezolvarea ei. Propune o petiție, semnează una sau mai multe, distribuie, fă-le cunoscute şi nu te feri să semnalezi nedreptăţile.

Expune-ți opiniile pe forumuri, creează-ți o comunitate, fii la curent cu evenimentele şi informează-te. E prima dată în istorie când informația e aşa uşor accesibilă dar uneori atât de puțin accesată!

Dacă nu luptăm, aveam puține şanse de a ne însănătoşi democrația.

Să-l alegem pe Moțoc aşa cum trebuie!

Articol scris pentru Superblog 2019.