Am avut parte de o campanie electorală de pomină. De fapt sunt sigură că e o campanie ca oricare alta, doar că poate e prima pe care am studiat-o aşa îndeaproape.

Am văzut postări, comentarii, poziții, discuții, şi am căutat în tot timpul acesta răspunsuri: oare ce facem noi greşit? De ce suntem condamnați la un trai sub nivelul decenței şi dacă facem cu adevărat ceva să schimbăm asta.

Pe durata acestei campanii am fost atentă. Am căutat să văd ce suntem noi cu adevărat şi ce ne dorim de la candidații noştri. Nu am răspunsuri absolute, am o imagine generală şi vine din partea unui om care încearcă indiferent de situație să privească detaşat. Candidații nu-mi sunt nici fini, nici naşi, nici rudenii de vreun fel, şi nici nu ne înfrățeşte vreun ideal. Încerc să-i văd pe cât de clar posibil, şi fără circumstanţe atenuante.

Mi-am dat seama că noi, oamenii de rând, facem politică doar în campania electorală, la fel ca politicienii. Când începe campania, ne dezmorțim, ne întindem tacticos, ne suflecăm mânecile, scuipăm în palme şi începem în forță.

Alegem una din variante, dintre un neamț care în primul rând nu e român- pentru că n-are nume de român, şi dac-ar avea, n-ar avea rost, pentru că oricum nu valorează nimic pentru că n-are copii, deci familia lui nu e familie- nicidecum familie tradițională… şi o doamnă româncă, care e o doamnă, se vede după vorbă şi după mers, după coafură, după felul în care-şi poartă broşa… ce mai, e o doamnă! Şi atât.

După ce am ales una din variante începem, fără nicio reţinere, să o susținem până la moarte. Cumva funcționează ca atunci când ne îndrăgostim: le vedem doar părţile bune, şi mai adăugăm unele imaginare pe lângă.

S-au întocmit lucrurile în aşa fel de data asta că pur şi simplu n-ai cum să n-ai o opinie.

Nu mai contează ce-au făcut candidații din punct de vedere administrativ sau care le sunt reuşitele politice pentru că noi politică nu ştim, şi dacă ştim, nu pe asta ne concentrăm, practicăm mai mult bârfă electorală în campanie. Îi luăm la puricat pe politicieni în alte feluri, îi punem sub lupă şi-i căutăm de păduchi, de semne din naştere, de boli venerice, de case, de ceasuri, de copii, de orice. Mai puţin de competențe.

Dar ei, candidaţii, cum îşi fac campanie?

Ca în curtea şcolii: Iohannis apasă ironic al doilea prenume al oponentei ca şi cum ar avea în el ceva drăcesc, de parcă e ceva în neregulă cu numele Vasilica, înafară de faptul că e puțin demodat. Şi e. Pentru că de câţiva ani încoace fetele nu se mai numesc Vasilica, Viorica, Maria, Irina, se numesc Ayana, Raissa, Ayline şi aşa mai departe, iar unii dintre părinții lor nu-l votează pe Iohannis pentru că numele lui e străin. Nu mă miră, e plină România şi de oameni care iubesc din suflet manelele, dar urăsc de moarte țiganii. Înţelegeți ideea.

Pe de cealaltă parte, candidata mizează pe feminism, că de’, la noi în țară e un cuvânt nou şi prinde bine. Şi e bine să te bazezi pe… partea ta biologic feminină atunci când candidezi de preşedinte, până la urmă noul val de feministe care s-a creat în această campanie, sunt pensionarele care pupă pios mâna duoamnei, un impuls reminiscent din ceva cantonament de mai devreme, din octombrie, ştiți voi unde, şi şi ce se pupă acolo. Doamnele acestea nu întreabă de realizări pe termen lung pentru că timp mult nici ele nu mai au, iar când ajunge de un Paduden în plus cui îi mai pasă de demnitate.

Doar că de la feminism se dă în altele. Candidata se laudă că e mai bună decât zece bărbați, şi aşa o şi fi, cine-s eu să mă opun, că doar şi bărbați sunt de toate felurile, dar apoi când e luată la rost de în, în termeni pertinenți pe care dânsa nu-i înțelege, se roagă cu ochii umezi „puțin respect, vorbiți, totuşi, cu o femeie”. Feminismul nu funcționează aşa.

Când îşi readună forțele, ca şoarecele care a mâncat o boabă de strugure, provoacă contracandidatul la duel. Acesta refuză, gurile rele spun că într-un mod batjocoritor, şi, ca în secolele trecute, dacă ai refuzat duelul ți-a murit instantaneu onoarea, iar celălalt a câştigat din oficiu, într-o luptă imaginară.

Alt necaz, trebuie rezolvat. Partenerii de joacă s-au enervat şi-au luat jucăriile, şi-au pus la cale fiecare jocul lui, pe terenul lui. Nu-şi vorbesc, şi nu se joacă împreună, cel puțin nu direct.

Facebook-ul duduie. Candidatul are nesimțirea să stea jos, relaxat, să facă pauză, să bea apă ca un nesimțit, în timp ce candidata a stat două ore şi jumătate, două ore şi jumătate (!!!) în picioare, timp în care, -gura nu-ți mai tace/ apa nu-ţi mai place- nici nu s-a aşezat, şi ce frumos stătea aşa, în picioare! Şi nici apă n-a băut. Şi-a răspuns tuturor întrebărilor. Iar noi, o nație de oameni compasioți, nația noastră, atât de îngrijorați de nivelul de hidratare al candidatei, şi de picioarele dânsei, că dacă face varice n-o să-şi permită, săraca, să-şi facă tratamente laser din amărâtul acela de salariu. Hai s-o votăm, săraca, că a stat aşa de mult în picioare! Şi ce frumos stătea, aşa, în picioare!

După ce zarurile au fost aruncate, şi jocurile făcute, poporul caută cu disperare câştigătorul. Păi cum, oameni buni, să desemnezi un câştigător comun dintre un rațele şi vânătorii şi un țară țară vrem ostaşi, dacă jucătorii au jucat fiecare jocul lui, pe terenul lui?

Şi vine ziua decisivă, fiecare se manifestă cum ştie. Facem circ, cântăm melodii patriotice în secţiile de votare, ne ducem îmbrăcați în costum popular, facem din votare o misiune divină, şi după aceea ne calmăm, aşteptăm rezultate şi sperăm.

Cum facem: votăm cu inima sau creierul?

Sursă foto: presidency.ro