Basmele și cărțile copilăriei sunt dintre primele surse care ne furnizează informații despre cum funcționează lumea dinafara casei noastre, despre cum funcționează societatea şi despre cum sunt oamenii.

Literatura copiilor nu este creată numai pentru divertisment, ci şi cu scopul de a ne educa moral, despre bătălia dintre bine şi rău, dintre personajele bune şi personajele rele, dorindu-se ca cititorul să conştientizeze superioritatea morală a personajului bun şi să-l ia ca model în comportamentele de mai târziu.

Lecturile și povestirile copilăriei sunt învățături care ne servesc ca model și își pun amprenta asupra gândirii noastre, ne ajută să ne creem imagini și idei după care ne vom ghida, dacă nu de-a lungul vieții, o bună bucată de vreme, conștienți sau nu de lucrul acesta.

Personajele nu sunt numai modele morale, având în vedere că se vorbeşte foarte mult despre calitățile lor fizice. Protagonistul sau protagonista se bucură de calități fizice extraordinare, mai ales protagonistele feminine, în timp ce la personajele masculine se pune accentul mai mult pe calități cum ar fi forța sau istețimea. Dar nici femeia, și nici bărbatul nu sunt niște imagini arhetipale de neclintit în viața reală.

Basmele clasice cu care au crescut generații întregi au fost și sunt un vehicul al transmiterii culturii, deci și al valorilor morale. Imaginea femeii ori imaginea bărbatului este o problemă cu puternice rădăcini în cultură, iar cele mai trainice impresii ni le formăm pe perioada copilăriei, de aceea ar fi interesant de urmărit dacă putem identifica în basmele copilăriei urme de preconcepții pe care le avem astăzi.

Cultura populară autohtonă, desigur influențată de credințe religioase (de genul culpabilizării femeii pentru lipsa de autocontrol al bărbatului în ceea ce privește sexualitatea, sau ,,necurăția” femeii aflată în perioada menstruală, etc.) nu a privit mereu femeia cu ochi buni, cel puțin nu femeia ceva mai aprigă care lupta pentru ce i se cuvine, avem în acest sens exemple de vorbe din ,,ințelepciunea” populară:

„Poale lungi și minte scurtă.“

„Muierea judecă pe dracu’ și-l scoate dator.“

„Unde e muiere, nu mai are dracul nimic de făcut.“

„Muierea după moarte dobândește minte.“

„Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să-i turuiască.“

„Bărbatul surd nu prea bine, muierea mută cu mult, mult mai bine.“

„Muierea te iubește, până ce altul găsește.“

„Muierea bătrână și de vână bună, somn urât aduce, dar mâncare bună.“

„Fie un băț descojit, tot se numește bărbat.“

„Muierea nebătută e ca moara neferecată.“

(proverbe din preluate din Anton Pann și Iordache Golescu (Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești).

 Desigur că există și învățături populare care flatează femeia, însă sunt simțitor mai puține, şi sunt destinate femeii tăcute şi obediente, indiferent de condiții. Observăm că este ironizată o presupusă incapacitate de a gândi a femeii, și dimpotrivă, istețimea sau ascuțimea minții femeiești este la fel de criticată, judecată mai cu seamă ca pe un soi de șiretenie folosită în scopuri malefice ori manipulative,  ,,capacitatea de-a-l depăși pe dracul”
Femeia inteligentă este aproape mereu asociată cu maleficul. Este de asemenea criticată limbuția, nestatornicia în dragoste, lucruri întâlnite și în rândul bărbaților, și se glumește nonşalant pe seama violenței asupra femeii ca metodă de a o educa.

          Imaginile feminității în cultura populară sunt diverse, însă cele negative au o frecvență mai mare, desigur, nu este tocmai o idee bună a privi trecutul prin ochii modernității, dar e bine să cunoaştem felul în care au evoluat lucrurile.

          Basmul este un produs al culturii care perpetuează valori, comportamente dezirabile, modele, stereotipuri, iar reflecția asupra acestora modelează identitatea culturală și spiritul civic, contribuind și la dezvoltarea psiho-afectivă a cititorului. De asemenea basmul și literatura orală servesc drept bază ori model pentru literatura cultă, aceleaşi valori şi comportamente erau servite încă odată cititorului.

  Ca tânără viitoare femeie înveți din basme cum ar trebui să arăți, să te comporți și să gândești ca femeie, iar ca viitor bărbat, băiețelul care citește basme își formează un ideal, de cele mai multe ori în mod inconștient, despre cum trebuie să arate și să se comporte , ce atribute ar trebui să aibă, cum să lupte cu zmeii şi orice se mai pune în calea lui când trebuie s-o salveze pe prințesa neajutorată care-l aşteaptă în turnul vreunui castel imaginar. Acesta este începutul imaginii idealului pe care îl construiește fiecare atât despre el cât și despre Cosânzeana sau Făt-Frumosul în a cărui lungă căutare/așteptare se pornește.

Personajul feminin de referință dintr-un basm trebuie să fie neapărat o fată foarte frumoasă, preferabil blondă cu păr cârlionțat și ochi albaștri, fără vreun cusur. Pe cât de frumoasă e însă protagonista, pe-atât de neplăcută la înfățișare se arată, de cele mai multe ori,  antagonista, nu prea există cale de mijloc, e idealizată ori caricaturizată. Venere sau Madonă, diabolică sau sfântă, Babă Cloanță sau Cosânzeană.

Perspectiva morală pe care ne-o oferă basmul determină înfățișarea fizică ca fiind oglinda caracterului, arată frumusețea ca fiind dacă nu un dat, o răsplată a unei conduite exemplare, ori un rezultat al unei probe de inițiere. Vedem așadar că basmele sunt mereu despre făpturi peste medie, nu numai ca frumusețe, dar și ca inteligență, care, putem spune, primesc tratament preferențial datorită calităților fizice:

Şi pentru că Albă ca Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:

– Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!”

Vânătorul din Albă-ca-zăpada este o biată victimă care nu putea ieși din cuvântul mamei vitrege malefice (doar fiincă era frumoasă) care l-a însărcinat cu uciderea micuței Albă-ca-zăpada, însă pentru că aceasta, la rândul ei,  era și ea foarte frumoasă, vânătorul a cruțat-o.

Și nu putem să nu ne întrebăm: Dar dacă nu era frumoasă?

Femeia-floare

Prototipul de  imagine prefectă a feminității este în spațiul autohton Ileana Cosânzeana, fecioară, părul de aur, ochii de smarald, este o prezență care mai mult plutește, la fel ca femeia în creația lui Eminescu, o imagine a purității. Imaginea feminină în basm și în general în cultura autohtonă este adesea ipostaziată în lumea vegetală, în flori. Flora, ca ipostază a prezenței feminine sugerează frumusețea, delicatețea, dar și perenitatea acesteia.

Imaginea femeii-floare este des utilizată în folclorul românesc, etapele creșterii florii reprezintă o metaforă pentru etapele feminității, ruperea florii reprezentând ruperea femeii din cadrul familial odată cu căsătoria, pentru a reîncepe o nouă viață alături de soț şi familia lui şi a se împlini prin căsnicie şi maternitate.

Nu numai existența femeii era legată de împlinirea prin măritiș, ci toate acțiunile ei: părul fetei trebuia să fie atât de lung cât să permită împletirea lui în coafura specifică miresei, aceasta era una dintre condițiile de ordin estetic pentru a se căsători. După o îndelungată și poate uneori anevoioasă creștere a cosiței în vederea realizării căsătoriei, ca pas al inițierii și al trecerii din rândul fecioarei de măritat în rândul nevestelor, cosița era tăiată, iar capul acoperit cu batic.  

Există o oarecare prejudecată în ceea ce privește femeia în cultura populară, singura ipostază care o prezintă pe aceasta frumoasă ori pură este înaintea căsătoriei, ori, odată căsătorită, femeia nu mai e ,,floarea din grădină”, nu mai e rumenă, nu mai e proaspătă, etapa împlinirii vieții sexuale, deși un lucru absolut natural, îi răpește femeii dreptul de a purta părul despletit sau dezvelit, de a-și arăta frumusețea, îi îngălbenește tenul, o urâțește: ,,Care și-o mâncat fetia/ galbână-i ca sărăcia” (versuri dintr-un cântec [actual] al lui Alexandru Pop, interpret din Maramureș). Ceea ce la femeie coincide cu gestul de ,,rupere a florii”, cu ofilirea ei, la partea bărbătească reprezintă trecerea pragului de la naivitate la o deschidere, la maturitate. Pe când femeia se ofileşte, bărbatul se coace.

Imaginea femeii atribuită lumii vegetale are sens, având în vedere că în basm femeia este mult mai puțin mobilă, ea „prinde rădăcini” în spațiul casnic, adoptă o poziție pasivă, iar voinicul poveştii o smulge sau o plimbă după bunul plac, orice mişcare a ei fiind mai degrabă ca însoțitor, puține acțiuni ale ei vin din propria ințiativă.

Revenind la Ileana Cosânzeana, o Barbie autohtonă, ea este imaginea feminină a perfecțiunii în basmul românesc, întâlnită și sub alte nume precum  Ileana Simziana, Chira Chiralina, Inia Dinia dar în toate versiunile frumusețea fizică este prima calitate pentru care este cunoscută, pentru care ,,i s-a dus vestea”.

 Chiar dacă calitățile Ilenei nu se opresc la aspectul fizic, ci ea este o amazoană, o femeie puternică și năzdrăvană, nu poate evita de a juca rolul pasiv în basm, unde de cele mai multe ori este răpită (datorită frumuseții sale) și este salvată de către corespondentul ei, Făt-Frumos, pentru a întregi cuplul primordial al basmului autohton.

Imaginea maternității

O altă discuție importantă este despre cum este maternitatea tratată în basme. Există lucrări de specialitate despre ,,mamele dispărute” din basme, de exemplu Cenușăreasa, Albă-ca-zăpada, Frumoasa din Frumoasa și Bestia, fac parte din numeroasele exemple de eroine care nu au mamă. Atunci când, totuși, mama este prezentă, aceasta are rol în procesul de inițiere, mai cu seamă când este vorba despre un erou de sex masculin, unde mama are sarcina de a  pregăti mâncare pentru drum feciorului neinițiat, incluzând turta de cenuşă plămădită care îi servește ca hrană pe tărâmul sacru, această merinde reprezentând legătura lui cu acasă, garanția că va reveni, fiindcă  dacă flăcăul ar mânca din bucatele tărâmului magic pe care îl străbate ar rămâne captiv acolo. Oare cum am traduce asta în realitate?

Proba supremă  pentru depăşirea etapei de dependenţă infantilă a eroului masculin o constituie confruntarea decisivă cu tipologia maternității terifiante: mama zmeilor, ori zgipțuroroaica, o altă  ipostază a maternității care, împreună cu progeniturile ei construiesc modelul răsturnat al fraților viteji. Pe mama dragonilor o ştim cu toții, dar haideți să ne amintim şi de mama zmeilor:

Mama zmeilor are pe lângă puterile supranaturale și o istețime superioară nu numai celei specific umane, dar depășindu-și și consortul și fiii. Mama zmeului reface un model de femeie malefică prin tocmai condiția ei de femeie, ingenuu portretizată într-un basm cules din Chirculești, Giurgiu: „că cică şi la draci tot muierile sunt mai ale dracului, şi-i cârpesc câte o dată de te miri, draci sunt ăia or ce sunt” (D. Stăncescu 2000: 40). Se pare că această infernală putere a mamei zmeului rezidă tocmai în condiția ei de femeie, în abilitatea de a da naștere, de a zămisli răul.

Baba

Senectutea pare un alt neajuns în basme. Poate că tipologia femeii bătrâne reprezintă în general în basm prezența înțelepciunii dobândite din experiență, însă această relație direct proporțională nu funcționează mereu, și, mai ales pe teren autohton femeia în vârstă este denumită ,,babă”, cuvânt care aduce cu sine numeroase alte conotații peiorative în genul  cloanță, cotoroanță, hârca, talpa iadului, hoașcă etc., însă trebuie să luăm în considerare și cealaltă extremă, sfințenia: Sfanta Luni, Sfanta Marti, Sfanta Miercuri. Sfanta Joi, Sfanta Vineri, Sfanta Sambata si Sfanta Duminica, simpatice și cuminți ajutoare ale eroilor. ,,Babele” malefice cele mai des întâlnite sunt:

Baba Cloanța

,,o batrana monstruoasa care, în basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 – 1905), apare drept o femeie urata, cocosata, cu dinti lungi si colti ca grebla. In variantele culese si inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 – 1887), Baba Cloanta este nimeni alta decat mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns intr-o cusca de suflete. Cand era lovita de moarte de eroul pozitiv, fugea si sorbea din sufletele inchise, castigand viata si putere. Lingvistul si folcloristul Lazar Saineanu (1859 -1934) prezinta postura de mare vrajitoare a babei care incheaga apele cu farmecele ei si are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al noptii”

Baba Coja (este un spirit feminin malefic, specific mitologiei romanilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezati. Marele etnolog si folclorist Simion Florea Marian (1847 – 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germana, stapana peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de arama la maini si nas de sticla, topaie cu un picior de fier prin negura noptii si fura sufletele copiilor pentru a le ascunde in tufe de soc. B. P. Hasdeu este, insa, de parere ca etimologia ei deriva din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sarbesc, ca o reminiscenta din epoca convietuirii in regiune a daco-romanilor si slavilor de sud.”)

Baba Hârca (locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de Harca denota legatura evidenta cu practicile magice cu cranii umane si animale, care aveau un rol important in cadrul cultelor stravechi, proto-dacice, de pe teritoriul Romaniei de azi. Unii lingvisti sunt de parere ca in cuvintele romanesti harca, harsti sau mai ales harsit gasim urmele unei divinitati varstnice, imprumutata din panteonul slav si iranian unde o gasim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.)

Baba Oarba (descoperim influenta batranei mitice si ambivalenta chiar si in jocurile copilarie, sub acest nume. Daca, in prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate si gesturi ludice care simbolizeaza spiritul de dincolo venit in lumea celor vii, in trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituala: identifica natura benefica sau malefica a personajului proaspat intors din morti, dupa care stabilea cu acest spirit tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri descendenti).

Cea mai terifianta reprezentare entității malefice feminine din tradiția românilor este Samca sau Avestita, despre care se spune că ar descinde chiar de sub aripa Satanei, în mitologia românească veche, Samca este o prezență cumplită, cu un rol pe-atât de cumplit: aceasta  se arată de obicei  femeilor insarcinate, atunci cand acestea sunt in durerile nasterii, pentru a le înspăimânta și chinui incat să piardă sarcina, se poartă crud și cu nou-născuții înainte să primească Sfântul Botez, caută să-i îmbolnăvească .

(Nicu Parlog: MISTERE ROMANESTI. Cine este Baba Cloanta? disponibil la http://www.descopera.ro/cultura/5499924-mistere-romanesti-cine-este-baba-cloanta)

Actanții ajunși la bătrânețe sunt din nou duali, pot fi răi sau buni, însă de exemplu obezitatea apare doar când este vorba despre personajele prin excelență negative, cum ar fi vrăjitoarele, intuim că din dorința de a condamna excesul sau lăcomia (de altfel mereu pedepsită în basme).

Ca ipostază de această dată profană,  negativă a maternității, avem stereotipul mamei vitrege diabolice, de obicei ilustrată drept concurentă a eroinei principale, având calități fizice evidente, pe care le-a folosit în atragerea tatălui ingenuu, un simplu instrument. Poate cel mai cunoscut exemplu în acest sens e mama vitregă a Albei-ca-zăpada:

Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:

        – Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Un alt exemplu de mamă vitregă este baba, din Fata babei și fata moșului:

Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei.

Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. Ș-apoi baba și cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei — busuioc de pus la icoane. (fragment din Fata babei si fata mosneagului)

Există tipologia femeii rele în basm,  uneori pedepsită chiar cu moartea: ,, Femeile rele sînt cel mai frecvent ucise prin schingiuirea de către un cal chtonian, care nu a văzut lumina soarelui pînă în momentul execuţiei”, potrivit spuselor Adinei Hulubaș în lucrarea Iniţierea. Definiri europene şi tipare folclorice româneşti. Răutatea (ca și bunătatea) feminină este adesea transmisă genetic,  amintim descrierile în antiteză a fetei moșului și fetei babei. Baba rea la suflet, care nu dorea să împartă nimic consortului ei, a născut o fată precum ea, rea la suflet și slută la înfățișare, pe când moșul avea o fată nemaipomenit de frumoasă, de modestă, și de bună la suflet.

Există în basme ideea fie că frumusețea fizică garantează bunătatea sufletească, fie că e o răsplată a ei, dar pe de altă parte, în unele cazuri frumusețea fizică e sub o aparentă mască de urâțenie, și e servită ca răsplată a necăderii în capcana frumosului, poate o bătrânică de la margine de drum se transformă într-o frumoasă zână, poate calul răpciugos devine năzdrăvan. Ideea e, că, deși în basm nu sunt numai actanți arătoși, până la sfârșitul basmului toți cei care se dovedesc buni la suflet devin arătoși, iar cei răi la suflet sunt pedepsiți cu urâțenia fizică:

Şi de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă ca Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.

Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei. Iar Albă ca Zăpada trăi în bucurie şi fericire împreună cu tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre… (Albă-ca-zăpada)

Și în literatura cultă s-a menținut multă vreme această atracție pentru frumusețe, probabil prima eroină literară care nu deborda de frumusețe a fost Jane Eyre, însă odată cu discuțiile despre feminism ori stereotipie/rasism, perioada modernă a adus tot mai mult în centrul atenției oamenii normali, la fel ca și literatura nouă pentru copii.

Cu toate acestea, imaginile preconcepute rămân în fondul nostru, chiar dacă în prezent înțelepciunea basmelor nu este considerată tocmai pollitically correct, basmele atestă credințele populare ale vremii și au darul de a ne stârni o nostalgie pe care nu o pot egala alte scrieri mai actuale, oricât de corecte politic. Basmele reprezintă proiecția dorințelor oamenilor, ca bunătatea să fie răsplătită mereu, ca frumusețea fizică să o garanteze pe cea sufletească, ca binele să câștige întotdeauna, și reprezintă valoroase mostre ale  spiritului nostru.

Voi ce credeți?

Surse:

Stăncescu 2000: D. Stăncescu, Sur–Vultur. Basme culese din gura poporului [român]. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O.

          Vasilescu, Mircea, Marian Popescu, ș.a., 2015: Stereotipuri feminine în cultura română, București, Fundația pentru o societate deschisă.

(Nicu Parlog: MISTERE ROMANESTI. Cine este Baba Cloanta? disponibil la http://www.descopera.ro/cultura/5499924-mistere-romanesti-cine-este-baba-cloanta)