Pare de la sine înțeles. Ne îmbrăcăm pentru că trebuie, dar dacă arătăm puțină bunăvoință subiectului vestimentației și suntem dispuși să trecem de autohtonul (sau nu) ,,nu haina face pe om” putem găsi lucruri fascinante despre obiectele vestimentare sau arta îmbrăcării.
Vreau să vă conving că îmbrăcamintea are o importanță foarte mare, nu numai ca realitate cotidiană palpabilă ci și ca istorie și tradiție care ,,vorbește” atât despre fiecare dintre noi, cât și despre o întreagă clasă, despre condițiile și gradul ei de dezvoltare, despre imaginația și aspirațiile ei. Obiectul vestimentar nu este doar atât, ci devine simbol, idee, limbaj. Haideți să vedem în ce măsură îi putem descifra sensurile!
Vestimentația este una dintre primele și cea mai universală manifestație a artei, lucru care face ca cercetarea în sfera modei să fie în expansiune, la fel ca și fenomenul modei. ,,Clothes make the man. Naked people have little or no influence on society”[1] . Recunoaștem îmbrăcămintea ca formă de limbaj în aceste vremuri în care deschiderea spre comunicare verbală veritabilă este tot mai mică, iar contactul interuman este tot mai scurt, chiar dacă nu sună tocmai bine, putem spune că ne judecăm unii pe alții, conștient sau nu, după hainele pe care le purtăm, ori după starea acestora.
Necesitatea acoperirii trupului variază de la o civilizație la alta, determinată de factori dintre cei mai diverși precum tabuuri impuse de cultură, body type-ul promovat de respectivele colectivități pe anumite perioade, condiții geografico-climatice, tipul activităților cotidiene, și mai ales, resursele de care dispun oamenii în a confecționa sau achiziționa vestimentația.
Cele trei nevoi primordiale care fac necesară vestimentația sunt pudoarea, nevoia de protecție, și nevoia de frumos, astfel, prin vestimentație, cautăm să ne ascundem părțile sensibile, să ne protejăm, dar acordăm importanță și feței pe care vestimentația o arată în societate, modul în care haina vorbește despre noi. Chiar dacă aceste trei aspecte nu au procente egale și diferă în funcție de loc și colectiv sau individual, acestea sunt oricum mereu prezente, de aceea constituie cele trei funcții de frunte pe care le asigură vestimentația.
Încă o necesitate a omului, de această dată însă mai subtilă, este nu a ascunde corpul învelindu-l, ci de a-l expune, de a-l insinua, de a lăsa o poartă deschisă erotismului, așa cum susține Foucault în Istoria Sexualității, moda ne reamintește că suntem ființe senzuale, iar noi o folosim pentru a insinua, nu pentru a ascunde.
La început sub formă vegetală, potrivit mitului biblic haina reprezintă, prin conștientizarea necesității ei, pierderea inocenței și cunoașterea răului, a rușinii, a morții: ,,Și li s-au deschis ochii amândurora, și au cunoscut că erau goi” (Facerea, 3,7), aceasta reprezintă probabil prima convenție de ordin vestimentar, urmată de primele forme de îmbrăcăminte: ,,Dumnezeu a făcut lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Facerea, 3,21).
Vedem așadar că pudoarea apare, cel puțin aici, ca prim motiv care face necesară îmbrăcarea. Acest complex al goliciunii variază atât în timp cât și în spațiu și este un mare generator de tabuuri în ceea ce privește nu numai goliciunea fizică, dar și limbaj ori tipuri de comportare.
Școala americană caută să explice caracteristicile unei culturi prin modelul freudian răsturnat: nu prin impulsurile libidoului, ci prin tabuurile și complexele lui, considerând că acel lucru despre care nu se vorbește spune mai mult despre un colectiv și despre mentalitatea lui. De exemplu, picioarele femeilor au constituit mult timp un subiect tabu: acoperite de fustele lungi, picioarele reprezentau o adevărată rușine, chiar și simpla rostire în treacăt a ceva care doar făcea referire la picioarele unei doamne era de neacceptat. Există în acest sens o anecdotă din Spania lui Filip al IV-lea, care se căsătorește cu Mariana de Austria, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani; viitoarea regină împreună cu alaiul sunt întâmpinați într-un mic orășel spaniol cu mândria producției locale, mănuși și ciorapi, dar majordomul, indignat că cineva ar face aluzie la ceva așa intim ca picioarele reginei, exclamă: La reina de Espaňa no tiene piernas! ,,Regina Spaniei nu are picioare!”
De la a nega existența lor, a o ascunde, a o ignora, tabuul ia uneori forme extreme, dacă ne gândim la obiceiul chinez de a lega, de la vârste fragede, picioarele fetițelor , pentru a le (de)forma gradual până la mult-visatul ,,picior lotus” de doar șapte centimetri[3].
Chiar dacă de-a lungul timpului piciorul a câștigat lupta și s-a eliberat din strânsoarea diferitelor convenții ajungând până la libertatea fustei mini, tabuul picioarelor a fost prezent multă vreme[4], și încă există într-o anumită măsură, încă se râde de femeile care poartă număr mare la picior.
Ca să demonstrăm varietatea tabuurilor, dăm ca următor exemplu civilizațiile orientale, care nu au încercat niciodată să ascundă bipeditatea femeilor, ci au considerat un obiect al pudorii chipul, parte a corpului care în cele mai mult cazuri este considerată , ca și mâinile, părțile cele mai expresive ale corpului, cu deosebit rol în comunicare. Doar că în acest caz nu se dorește comunicare, tabuurile și regulile vestimentare sunt în perfectă armonie cu sistemul social care are ca intenție menținerea femeii în ambientul domestic, apartenența ei ca proprietate a unui bărbat sau altuia. Departe de toți bărbații exceptând partenerul de viață, ori familie,femeii musulmane i se ascund formele fizice într-o încercare disperată de a împiedica trezirea vreunui impuls sexual.
În contextul civilizației Europene, relația noastră cu pudoarea în secolul XXI a ajuns la punctul unde individul modern nu mai este supus unui cod fidel canoanelor, având libertatea de a alege modul de a se îmbrăca dar și de a se comporta în societate, de a adera sau nu la anumite tabuuri.
Vocile mai conservatoare susțin că în privința pudorii, s-a ajuns în prezent la un punct unde aceasta este devalorizată nu ca fruct al unei mode trecătoare, ci mai degrabă ca semn al unei profunde oboseli de a mai respecta reguli care a preluat pe nesimțite specia umană. Ne-am relaxat în fața convenției, după o îndelungată luptă cu moralitatea dusă la extrem, rigorile religiei și altele impuse de diferite autorități, relaxare pe care Miguel Dalman îndrăznește să o numească ,,pudoricid” într-o lucrare numită El ocaso del pudor[6] lucrare cuprinzătoare, cu ipoteze interesante dar cu intense sclipiri de misoginism, unde autorul este de părere că ,,indiscrețiile” Evei de-a lungul istoriei sunt sămânța ,,răului” actual, de unde înțelegem că pudoarea nu mai este demult cultivată ca virtute, dar nu mai apare nici ca reflex natural: ,,nimic din acestea nu s-ar fi întâmplat fără complicitatea lui Adam. Fără îndoială că omul contemporan este în parte responsabil, impudența Evei l-a contagiat în așa măsură încât nu a mai avut de ales- dar nici cea mai mică reținere- în a i se alătura acesteia în marea petrecere a Edenului hiperconsumist”
Dacă permisiunea neafișării pudorii este câștigul în fața unor canoane care restrângeau libertatea de secole, sau demonstrează proasta creștere…depinde pe cine întrebi. Și poate nici nu-i atât de important.
Îmbrăcămintea ca mijloc de protecție
Funcția protectoare a vestimentației este una vitală din punct de vedere psihologic , bazată pe principii mai puțin abstracte decât pudoarea, dar la fel de viabile. Dar hainele reprezintă un element fizic protector față de mediul înconjurător. Protecția oferită de haine este de regulă împotriva acțiunilor termice, unde grosimea țesăturii și tipul materialului variază și face diferența în cazul condițiilor meteorologice, variabilitatea regională a veșmintelor este dictată de necesitatea de confort termic al corpului uman. Încă din vechile civilizații, unii se îmbrăcau în blănuri, alții în mărgele, depinde de temperatură. Stați puțin… dacă era mai frig în Eden, Adam și Eva ar fi fost…blănoși?!
Revin la registrul serios.
Hainele ne asigură și protecție împotriva inamicilor, fie ei umani, fapt care a dus la confecționarea armurilor, dispărute datorită evoluției armelor de foc, transformate în veste antiglont, sau dusmani din lumea animală, aici putem lua ca exemplu costumul de apicultor. O altfel de protecție, poate mai mult de natura imaginarului este cea a hainelor care funcționează ca barieră împortiva vrăjitoriilor, sau tipul de haină-talisman, acestea fiind bazate pe credințe care astăzi nu mai sunt de neapărată actualitate.
Haina poate fi privită ca o formă de protecție contra ostilității în general, a lumii înconjurătoare, având în vedere că prezența într-un mediu ostil ne provoacă o tendință de a ne încheia nasturii, de a ne refugia în strânsoarea hainei, unde ne simțim la adăpost (Flűgel).
Din cele mai vechi timpuri omul a fost în căutare de armonie estetică, așadar, îmbrăcămintea nu are numai rolul funcțional de a asigura confort termic sau zid care apără pudoarea, ci și rolul de a prelungi personalitatea purtătorului, de a ,,vorbi” despre concepțiile de estetică, preferințe cromatice, și chiar despre starea economică a acestuia. Aici voiam să ajung! De-aici încolo putem vorbi despre modă.
Vorbind despre podoabă, ne gândim fără îndoială la accesorii, la bijuterii, lucruri cărora le lipsește funcționalitatea propriu zisă. Apariția bijuteriilor încă din preistorie semnalează o nevoie a omului de a-și decora corpul, acesta fiind unul dintre impulsurile cele mai naturale, dorind astfel să ,,comunice”, să-și sporească valoarea estetică; hainele și accesoriile sunt așadar ,,artificii semiotice” după cum spune Umberto Eco, care vede în vestimentație un mecanism de comunicare nonverbală.
Omul tânjește după recunoașterea socială, și după compania semenilor lui, aici intervine și o anumită doză de narcisism, tendința de a admira propriul corp, sau modul în care este împodobit, dorința de a-l exhiba în fața celorlalți în așa fel încât și ceilalti să-l admire, acest fenomen este unul care are loc odată ce individul face parte din societate, pentru că de exemplu un copil aflat în primii ani de viață obține prea puțină satisfacție legată de hainele pe care le poartă.
Vorbind despre omul civilizat, acesta are puține șanse să își observe semenii în anatomia lor, în afară de expresia facială și gesturi, iar cum recunoașterea feței cere o anume proximitate, hainele pot fi distinse de la distanțe mai mari, și ne ajută să conștient sau nu, să identificăm ori să ne formăm o primă părere în ceea ce privește purtătorul, dar și un plan în comportamentul față de el, înainte chiar să-i putem studia acestuia limbajul sau alte trăsături care cer o cunoaștere mai amănunțită.
Haina face omul, sau cel puțin ne vorbește despre el. De acord?
[1] ,,Hainele te fac om. Cei dezbrăcați au puțină spre deloc influență în societate” Mark Twain
[3] Practică la care s-a renunțat în 1912 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoricul-unui-ideal-frumuse-e-o-cruzime-barbar-foot-binding-practica
[4] Dacă ne gandim la basmul Cenușăreasa, tot de proveniență chineză, încă o dovadă că, în înalta societate mai ales, se râdea de femeile cu picioarele mari. Acest fenomen a fost prezent și în Europa, chiar și în prezent femeile cu picioarele mari sunt considerate dizgrațioase.
[6] El ocaso del pudor , Miguel Dalmau, Edhasa, Barcelona, 2012, în traducere ,,Amurgul pudorii”, lucrare cuprinzătoare asupra pudorii feminine care tratează traseul pudorii de-a lungul istoriei cu personejele ei, în literatură și în arte.
Sora Fraților Karamazov 