Ziua internațională a femeilor este un bun prilej să ne sărbătorim mamele, bunicile mătuşile şi prietenele, dar şi să ne gândim la nevoile femeilor şi la condiția lor.

Condiția femeilor în România e lesne de intuit doar privindu-le în viața de zi cu zi: prea puține îşi permit să poarte un accesoriu cu adevărat important: zâmbetul. Probabil într-o zi ca asta o floare sau un buchet aduce un colț de zâmbet, dar 8 martie, ziua în care se celebrează femeia, vine cu un mare sacrificiu: e şi ziua „care le dă mari bătăi de cap bărbaților” aşa cum citeşte de pe prompter tocmai o femeie, zâmbind a complicitate la buletinul de ştiri.

De-a lungul istoriei, femeile din toată lumea s-au aflat în locuri neprivilegiate, dar stră-strămoaşele noastre au luptat pentru drepturile pe care le avem noi astăzi. Bine, mai cu seamă stră-strămoaşele noastre americane, ori europene de prin alte țări, pentru că la noi mişcarea feministă n-a existat în adevăratul sens al cuvântului.

În trecut, pe vremea străbunicii românce, să te naşti femeie era primul necaz care putea să ți se întâmple. Fetițele erau învățate de mici să facă treburile casei şi începeau de devreme să-şi adune zestrea şi să lucreze la ea, în timp ce frățiorii cu câţiva ani mai mari erau liberi de responsabilitate şi lăsați în voie să se joace cu puța în nisip până vor creşte îndeajuns de mari să treacă de sub poalele fustei mamei în posesia unei tinere sclave antrenate numai şi numai pentru ei, cu zestrea aferentă la care începuse să lucreze încă din copilărie, mai pură ca o sfântă şi mai răbdătoare decât în vreme.

Mentalitatea noastră a ajuns să fie cât de cât sănătoasă în ideea că nu e o dramă atât de mare dacă nu ştim țese la război sau nu gătim sărmăluțe cu mămăliguță şi cu smântânică, numai că e o hibă: statisticile. Statisticile spun că ne bat bărbații în spațiul ăsta carpato-danubiano-pontic ca pe hoţii de cai.

Hai să nu fim ipocrite, dacă mie şi ție nu ni se întâmplă, nu înseamnă că nu se întâmplă. Unde e puțină educație şi resurse economice limitate se adună toate relele, dar se întâmplă şi la case mai mari.

Să vorbim despre rădăcinile problemei ăsteia nu cred că se cade, pentru că sunt multe. Să vorbim despre cum educația în şcoli nu are nici în clin nici în mânecă cu egalitatea dintre sexe? Din şcoală ştiu doar că dacă Vlăduț o trage pe Ana (cea care are mere) de codițe, o face pentru că o place. Deci biata Ana ce să înțeleagă de-aici, că şi în liceu, când de această dată Ionuț a lui Rebreanu, o trage rău de codițe pe Ana, e de-a dreptul dragoste adevărată.

„Aşa-s băieții” aşa-i, Ana?

Noi n-am avut feminism, şi nu e de mirare, pentru că o bună perioadă eram congelați în alt ism, de care am scăpat abia în ’89, dar ceea ce mă sâcâie e că nu avem nici astăzi, când nu ne-ar opri nimeni. La televizor, care vrând-nevrând e un instrument important de educare neformală, femeia este prezentată, mai ales în reclame, ca obsedată de cumpărături şi cadouri, cicălitoare şi enervantă. Femeile de succes sunt prea puțin scoase în față, şi cam toate discuțiile despre femei se limitează la aspectul fizic, la dressing, hăinuțe, gentuțe, genuțe, unghiuțe… şi alte multe uțe.

Aproape orice turist ori sportiv străin intervievat e întrebat două lucruri: „Vă place în România?” şi „Ce părere aveți despre femeile din România?”.

De parcă domnişoara sau domnul reporter ar fi peşte în căutare de clienți, de parcă femeile din România stau expuse pe garduri ca să-şi formeze străinii păreri despre ele. De parcă am fi toate marfă de export.

Avem nevoie să auzim că suntem speciale, că avem ceva aparte, noi româncele. Că suntem „cele mai frumoase din lume”. Ei bine, am două veşti bune: da, noi româncele suntem frumoase şi cu adevărat speciale şi la fel de speciale şi frumoase sunt toate femeile de pe Pământ, indiferent unde locuiesc.

Mi-aş dori să acceptăm că suntem normale, şi că nu contează părerea nimănui. Şi-n plus, omul acela e între microfon şi perete, o să zică, probabil puțin jenat, că da, noi româncele suntem frumoase şi speciale, dar poate şi-ar dori să fie întrebat despre cariera sa ori realizările sale.

Avem nevoie de un feminism sănătos care să militeze pentru drepturile femeilor, pentru imaginea lor în media, pentru bunăstarea lor.

Vor fi mereu, probabil, femei pe rețelele de socializare care iau apărarea proxeneților ori agresorilor. Nu trebuie mai ales noi, femeile, să acordăm vreodată circumstanțe atenuante unui agresor pentru că victima era îmbrăcată provocator ori avea intervenții estetice. Dacă noi femeile nu ştim că „nu” înseamnă „NU”, bărbații când vor învăța? Mă îngrozesc de-a dreptul reacțiile de pe rețelele sociale de câte ori o femeie e agresată.

Există probleme cu adevărat grave la noi, cum ar fi faptul că nu există destule centre pentru femeile abuzate, iar acestea sunt trimise după ce au depus plângere împotriva partenerului abuziv în acelaşi cuib al abuzului. Închisorile sunt pline de femei abuzate care şi-au ucis soții încercând să se apere, dar lor nu li s-au acordat circumstanțe atenuante.

Cancerul de col uterin are o incidență foarte mare la noi. Lipsă de informare şi lipsă de resurse. Câte probleme MARI are de fapt femeia în zilele noastre?

Femeia e sărbătorită cu câteva poezii naive de 8 martie şi vreo floare care n-aduce nicidecum primăvara, dar în rest e blocată într-un zid, ca în legenda lui Manole.

Nu plânge Ana…

Dacă nu putem sparge zidul, îl va eroda vântul.

Până atunci, la mulți ani, doamnelor!

---

Credit foto: pixaby, fotoReith