Elena Ferrante a fost inspirată să aleagă un asemenea titlu pentru cartea ei. Pe mine titlul m-a tentat să citesc cartea, iar numele autoarei m-a convins, pentru că deja cunoşteam tetralogia napolitană de mare succes. „Cunoşteam” înseamnă că am vizionat serialul Prietena mea genială pe HBO (recomand!), şi ceva îmi spunea că şi cărțile trebuie să fie cel puțin la fel de bune.

Ei bine, planul de-a citi tetralogia s-a schimbat tocmai când am dat peste ultima carte a Elenei Ferrante, publicată în 2019, Viața mincinoasă a adulților iar prima frază m-a ademenit iremediabil:

„Cu doi ani înainte să plece de-acasă, tatăl meu i-a spus mamei că eu sunt foarte urâtă.”

Giovanna, în vârstă de doisprezece ani, fiica unui cuplu de profesori dintr-un cartier „bun” din Napoli îşi începe mărturisirea abrupt, pe un ton conştient. N-ai cum să laşi cartea din mână până nu afli de ce tatăl unei pre-adolescente ar spune asta, şi rămâi cuminte acolo, să vezi despre ce-i vorba.

Giovanna observă în ultima vreme că în discuțiile private dintre părinții ei, în general în spatele uşilor închise, mereu în şoaptă, tatăl ei, de regulă cordial, glumeț, iubitor, folosea un ton pe care ea nu-l cunoştea: tăios şi repezit.

După ce mama vorbise la telefon cu profesorii Giovannei despre situația ei şcolară, -întâmpinase, pentru prima dată, probleme la învățătură, pe care mama le punea pe seama schimbărilor pre-adolescenței- tatăl o repezeşte furios dar chinuindu-se totuşi să o facă în şoaptă:

„Nu-mi veni cu pre-adolescența, seamănă din ce în ce mai mult cu Vittoria”

Şi de aici începe căutarea: Vittoria este sora tatălui cu care ei nu păstrau legătura, rămasă în cealaltă parte murdară şi săracă de Napoli, necunoscută încă Giovannei, unde locuiau oameni modeşti, mai puțin educați, vorbitori de dialect.

I se reproşează autoarei că uzează aceleaşi teme din tetralogie: prieteniile din adolescență, infidelitatea, imaginea cartierului sărac din Napoli, dar eu nu mă plâng de asta, fiind primul contact cu scrisul lui Ferrante felul ei de a scrie mi-a făcut lectura o plăcere şi n-o să mă opresc aici cu cititul.

N-am căutat să mă regăsesc în adolescenta Giovanna, am observat de pe margine, dar mi se pare că autoarea a transmis extrem de bine că adolescența e un hău de complexe şi nelinişti, întrebări şi mici frustrări, şi mi-a plăcut exercițiul Giovannei de a-şi ascuți simțurile pentru a-şi privi obiectiv părinții şi oamenii în general.

Mi-a plăcut şi mătuşa Vittoria, şi probabil mi-ar fi fost greu să o văd ca pe un personaj cu potențial de a exista cu adevărat în viața reală, dacă întâmplarea n-ar face să cunosc oameni aproximativ asemănători.

Arta Elenei Ferrante de a explora femininul nu poate fi negată, iar cartea este o aducere-aminte despre cât de fragili sunt adolescenții şi cum micile gesturi care pe ei îi influențează, uneori nouă adulților ne scapă total.

Nu e o carte care-ți schimbă viața, dar te face să te simți în mai multe feluri, e o lectură fluidă, şi frumos scrisă.