Azi e Moş Nicolae şi n-am primit nimic. Bine, să fiu cinstită, la aproape 30 de ani nu te mai afectează chiar aşa tare lucrurile astea, deşi cadourile alea clasice de moş le-am îndrăgit mereu. Pijamale, mănuşi, şosete, ciocolată.

Bag de seamă că la vârsta adultă ne amintim cu drag nu numai de cadourile pe care le primeam, dar mai ales de iluzia cu care credeam în magia sărbătorilor de iarnă, în miracole şi în moş, fie el Nicolae sau Crăciun. Şi dacă ne plângem că sărbătorile nu mai sunt la fel, se poate să fie pentru că am pierdut noi magia pe parcurs.

Ce-mi plăcea era că moşul venea tot timpul, indiferent cum mă comportam. Era destul să fiu puțin mai cuminte cu vreo săptămână înainte, şi totul era sub control.

Mi-am plictisit moşul probabil ani la rând, îi ceream mereu aceleaşi lucruri: o păpuşă mare şi „poate şi o ciocolată”. La rândul lui, moşul îmi aducea mereu aceleaşi lucruri: pijamale, mănuşi, şosete, ciocolată. Păpuşa mare… nicăieri. Dar nu mă supăram, ştiam şi eu în sinea mea că poate nu merit păpuşa pe deplin, doar am făcut destule răutăți. Mi-era mai frică de ce-o să mi se întâmple în vămile iadului în viața de apoi (lecturile religioase ale bunicii m-au traumatizat destul de tare😬).

În ultimul an în care am crezut i-am scris din nou aceeaşi scrisoare, impecabil scrisă, cu un plic lipit cu grija cu aracet, iar mama mi-a zis să o pun pe pervaz, între cele două rânduri de geamuri, că sigur o s-o găsească moşul. Zis şi făcut. După câtva timp mama îmi spune că lipseşte scrisoarea. Eram în extaz. Să fie oare adevărat? O fi luat-o tocmai moşul, aşa… de sub nasul meu?

Cum să zic… la noi în casă nu urmam scenariul standard. Mie nu mi-au spus ai mei că moş Nicolae aduce darurile în timpul nopții, ştiau că aş fi fost în stare să stau trează toată noaptea să-l pândesc. Deci moşul se strecura în vreun moment de-al meu de neatenție, de cu seară, şi-mi punea cadoul în ghete, iar mama ori tata mă anunțau cu entuziasm că a trecut moşul. Mă bucuram, mâncam ciocolată până mă durea burta, şi apoi dormeam liniştită toată noaptea.

Se prea poate că în special anul acela, ultimul, am pus prea multe întrebări, că de ce nu-i nevoie de timbru la scrisoare, că daca vine moşul cu sania sau cu ce, şi vedeam cum mama deja nu mai făcea față şi se cam încurca în răspunsuri.

Cu ghetele deja gata lustruite şi depuse pe trepte afară, stăteam cuminte în casă cu bunica şi cu mama, când o văd pe mama că iese dintr-o altă cameră cu un sul de preşuri în brațe, ținându-l nu ca pe un sul, ci cu o grijă dubioasă, şi-mi spune că merge o secundă până afară, chiar în momentul acela aruncându-i o privire cu subînțeles bunicii. Atunci am ştiut. Nu mai ştiu câți ani aveam, probabil vreo 7, dar nu am simțit vreo părere de rău în mod special, ori nu-mi aduc eu aminte.

Până astăzi mă gândeam doar la bucuria copiiilor de a primi daruri, dar azi îmi dau seama câtă apreciere merită toți cei care întrețin magia: părinții şi bunicii care fac față pe an ce trece mai greu tăvălugului de întrebări, care împachetează cadourile cu grijă şi merg tiptil să nu cumva să fâşâiască ambalajele în drumul spre ghete şi să ne trezească.

Acelaşi mers tiptil ajungem să-l practicăm şi noi, copiii de demult, fără să fâşăim ceva, atunci când ne întoarcem dimineața pe la 4 de la discotecă, iar asta e doar parte din pregătirea pentru a face pe moşul mai târziu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.