Tocmai am terminat de citit cartea asta și scriu repede-repede să nu mi se răcească impresiile, și-așa, mi-a ajuns atâta zăpadă din firul poveștii!

Iarnă grea într-un sat retras din Canada. O pană de de curent fără rezolvare paralizează împrejurimile, zăpada nu contenește să cadă, iar lupta pentru supraviețuire e crâncenă, deși tăcută.

Povestea este simplă și complexă în același timp: situația face ca două persoane total necunoscute până atunci să împartă același acoperiș și puțina mâncare care se dădea cu rația, iar povestea se învârte în jurul lor, întreruptă de puținele interacțiuni cu locuitorii satului. Una din aceste persoane e un bărbat care s-a reîntors în sat după zece ani, iar pe cealaltă te voi lăsa s-o descoperi.

Greutatea zăpezii planează în toată atmosfera și nu are nimic idilic: acoperă tot, încovoaie structurile caselor, face grinzile să pocnească, și-i izolează pe oameni, atât fizic cât și psihologic, la foc mic. Interesant de văzut cum gestionează doi necunoscuți izolarea aceasta la comun, și care sunt tehnicile lor de a face față situației.

Mi-a plăcut limbajul simplu dar cu profunzime, felul în care sunt creionate puținele personaje și atmosfera, mi-a plăcut și ritmul monoton, și senzația de amorțeală și de frig pe care autorul știe s-o redea atât de bine, dar ca punct negativ, cartea lasă câteva întrebări fără răspuns, și asta mi-e greu să-i iert.

Nu e o carte care-ți schimbă viața, dar nici o lectură pe care s-o regreți. Parc-aș citi un volum doi cu plăcere!