Mi-am pierdut permisul de bibliotecă, pe-acasă n-am nimic de citit, şi-o cunoştință cu care avem un fel de prietenie timidă în stadiu incipient s-a oferit să-mi sară în ajutor. Mi-a împrumutat cartea asta. „Oameni normali”. Mi-am zis că sună promițător.

Ei bine, cartea nu mi-a plăcut deloc, dar cu toate astea am citit-o. Persoana care mi-a împrumutat-o m-a întrebat cu ochi umezi „aşa-i că ți-a plăcut mult?” şi nu m-a lăsat inima să-i spun adevărul, aşa că profităm de situație şi vorbim un pic despre cartea asta dacă tot am citit-o.

Cartea este despre vârsta adolescenței, despre o relație de iubire, sau ce-o fi aia. Şi-acum vin cu toate spoilerele din lume ca să-ți explic de ce m-a enervat cartea asta şi de ce mi se pare că un adolescent şi mai ales o adolescentă n-are ce învăța de-acolo, pe lângă că nici măcar nu e o lectură plăcută.

Marianne e o gagică bogată, cam ciudățică, foarte tocilară, nu prea frumoasă şi nici prea populară. Băiatul, coleg de clasă a Mariannei, nici măcar nu mai ştiu cum îl cheamă, atâta mi-a plăcut😆, este total opusul: deloc bogat, mama lui lucrează ca menajeră în ditamai căsoiul Mariannei, dar în rest sociabil, sportiv, frumos şi popular.

Relația lor debutează cu mici flirturi şi cu întâlniri sexuale. Deşi el, că nu mai ştiu cum îl cheamă deci îi zic EL de-acuma, se simțea atras de Marianne şi simțea că relația lor e specială, că el de bună seamă e „sucit” încât se simte atras de o fată ca ea, se temea că relația cu ea i-ar strica reputația în fața prietenilor din liceu, care-o vedeau pe Marianne ca pe o paria.

Relația celor doi a avut mai multe suişuri, coborâşuri şi întreruperi, dar după plecarea la (aceeaşi) facultate în Dublin, lucrurile s-au schimbat. EL a regretat mereu că a ascuns relația din laşitate, dar ea, pe lângă câte multe alte mizerii acceptă în general din partea bărbaților, nu părea foarte deranjată c-a acceptat-o şi pe asta. Asta m-a revoltat.

Povestea nu duce nicăieri, să fiu sinceră. Mă gândesc că probabil intenţia autoarei nu era să facă dintr-o adolescentă tristă cu o situație familială cel puțin ciudată (nu am putut intui rădăcina baiului) o tipă misterioasă şi interesantă căreia nu-i pasă că baiatul pe care ea îl iubeşte nici măcar n-o salută în public.

Mi se pare că s-a romantizat o situație nedorită, şi mi-e frică de cititorul, dar mai ales cititoarea care citeşte cartea asta şi nu îşi pune întrebări. Putem spune că personajul masculin a evoluat, că simte regret, dar pasivitatea personajului feminin fără vreo explicație m-a iritat.

Cu toate astea, experiențele Mariannei sună real, s-ar fi putut întâmpla cuiva, chit că nu-mi place mie cum se desfăşoară. Firul care mi se pare mie tras de păr este despre abuzurile repetate din partea fratelui şi ale mamei pe care Marianne le tolerează. Nu ştim de când şi nu ştim de ce, şi probabil că nici autoarea nu a avut o idee prea clară.

Dacă ți-am stârnit curiozitatea şi vrei să vezi cu ochii tăi, citeşte totuşi cartea, că cititul nu strică🤭